Cine dintre noi nu s-a trezit, într-un moment oarecare, fredonând refrenul unui cântec, chiar și când nu îi plăcea în mod special?
Muzica și, în general, tot ce apelează la trăirile noastre ne rămân cel mai ușor pe sub piele.
Dar, dincolo de suprafața muzicii, se ascund o mulțime de alte elemente – versurile și basul ne pot fura, însă, aproape imperceptibil, putem identifica o vioară, o chitară, un saxofon sau un efect.
Emoțiile noastre au, adesea, aceeași alcătuire, chiar dacă, de multe ori, nu auzim decât refrenul care se lipește de noi.
Tristețea resimțită după o pierdere ne “cântă”, pe vocea întâi, despre singurătate și felul în care lucrurile nu vor mai fi la fel niciodată, ne șoptește la ureche că nimic din ce nu mai avem nu poate fi înlocuit.
Pe măsură ce ne ascuțim auzul, depistăm însă și alte sunete care ne spun povești despre noi, despre măsura în care am investit în ceea ce am pierdut, despre dorințele noastre cele mai ascunse, despre ce iubim și cum iubim.
Suntem tentați să îngropăm furia, tristețea, neîncrederea și să încercăm să ne igienizăm, periodic, de parcă emoțiile ne-ar infecta, de parcă ne-ar îmbolnăvi. Ne grăbim să uităm cât mai rapid o despărțire urâtă, un eșec, să ne curățăm de ceea ce simțim, să revenim în lume proaspeți, neatinși, stoici.
Dar emoțiile nu dispar de la sine. Volumul scade, însă noi dansăm, fără să ne dăm seama, după aceeași muzică.
În terapie, înveți mai întâi să ajutezi volumul. Apoi, înveți să asculți melodia și, dacă îți place ce auzi, poți alege dacă îți acorzi un dans sau nu.