fbpx

Cândva, în urmă cu ceva vreme, ne-am rătăcit de noi.

De-atunci, ne căutăm fără-ncetare.

Ne căutăm în ochii celorlalți, iscodind după o reflexie perfect fidelă care să ne arate cine suntem.

Ne căutăm în dragostea părinților, în lumina din ochii copiilor noștri, în părerea despre noi a prietenilor sau chiar a neprietenilor, în afecțiunea celui de lângă noi, în toate cele care ne țin de urât – de la partida de fotbal care ne încinge sângele și până la munca tenace din spatele unui birou ori din grădina cu zarzavat. Ne căutăm în biserici ortodoxe, în mânăstiri budiste, în muzică, în poezie, în povești, pe culmile munților sau în mijlocul metropolei, în ideologii, în viziuni filosofice.

Când suntem întrebați cine suntem, răspunsul adesea ne relevă nu ce am găsit, ci unde căutăm: suntem părinți, suntem prieteni, suntem copii, suntem angajați de nădejde, suntem microbiști, suntem atleți, suntem șomeri, suntem vegetarieni, suntem de dreapta, suntem catolici.

Există însă un loc în care nu căutăm aproape niciodată – nu cu același sârg, nu cu aceeași determinare. Iar locul ăsta e, după cum probabil ați ghicit, în noi înșine.

O călătorie în interior nu seamănă cu un periplu în jurul lumii. Nu va umple albumele de fotografii. Nu e confortabilă. Uneori, când suntem prea departe de noi, e mai mult decât inconfortabilă – poate deveni chinuitoare. 

Alteori, ne temem de ce vom descoperi sau ne pierdem încrederea în noi, obosim, privim din nou în afara noastră, sperând că vom descoperi ceva, orice de care să ne agățăm.

 Ne rătăcim frecvent, ca niște copilași care nu știu să discearnă stânga de dreapta, oricâte indicații am avea. De fapt, nici nu am învățat să citim semnele de circulație și hărțile sufletului nostru. 

Și, orice carte am deschide, fie ea de “self-help” sau de fizică cuantică, pe oricine am întreba, tot ce vom primi vor fi indicii spre drumurile celorlalți. Toți vrem să ne întoarcem acasă, dar ruta e diferită pentru fiecare dintre noi.

Un terapeut înțelege adesea această dorință, chiar când ea se ascunde sub straturi de depresie, de anxietate, de tulburări de personalitate. Tocmai de aceea, ne va provoca să privim cu atenție spre noi, chiar când insistăm că problema e relația noastră ori un șef pretențios.

Ne va ajuta să ne împăcăm cu noua noastră identitate – pentru că, odată ce pornești la drum, ești tu însuți și, în același timp, un călător.

Ne va atrage atenția când tindem să ne rătăcim și să ne căutăm, la nesfârșit, în reflexiile din ochii celorlalți. Ne va ghida, ne va învăța semnele de circulație și ne va arăta cum să interpretăm hărțile.

 Dar, poate că cel mai des, ne va liniști, pur și simplu, ne va învăța cum să ne acordăm permisiunea de a greși, să ne acceptăm, să avem încredere în noi. Va vedea, poate, un drum drept și lin în locul nostru și ne va privi cum insistăm să înaintăm, neputincioși, prin smârcuri și prin mlaștini, fericiți că pare calea cea bună.

Va aproba, în vreme ce se va întreba, poate, cum de, chiar când am învățat toate regulile și semnele, insistăm parcă să alegem calea cea mai grea. Va accepta însă că puterea lui e limitată, fiindcă nimeni nu poate face drumul ăsta în locul nostru.

Iar când vom ajunge, în cele din urmă, acasă vom descoperi că intuiam drumul de la început. Că motelul pe care stătea scris, cu litere luminoase, “ACASĂ”, era doar un spațiu de cazare.

Uneori, drumul nostru a fost, de fapt, circular.

Astfel, descoperim că tot ce am parcurs erau doar încăperi ale sufletului nostru.

Că “acasă” nu înseamnă doar bucătăria, nici doar sufrageria, nici doar camera de oaspeți sau baia. Acasă înseamnă toate astea și, mai mult de-atât, cu mult mai mult de-atât, un sentiment de confort dulce-amărui, un atașament nejustificat, poate, față de fiecare dintre camerele astea în care atârnă fotografiile trecutului, în care găsim, laolaltă, post-its, borcanele cu condimente, detergenți, dulapul cu haine, aspiratorul și liniștea caldă dintre frământările noastre.