Tribul de indigeni Himba are doar patru cuvinte care desemnează culorile. Zuzu, de pildă, denumește nuanțele închise de albastru, roșu, verde și mov.
Chinezii, la rândul lor, au un caracter care se referă atât la verde, cât și la albastru, în vreme ce limba turcă are două cuvinte doar pentru “alb”.
Ochiul uman vede sute de nuanțe de culori, dar limba denumește, standard, doar câteva dintre ele. Pentru cele mai multe, împrumutăm numele obiectelor care ne aduc aminte de acea nuanță: “verde absint”, “albastru metalic”, “galben muștar”.
Când vine vorba însă despre emoțiile noastre, vocabularul ne este chiar mai sărac.
Limba pe care o vorbim naște prima noastră grilă de interpretare a lumilor de afară și dinăuntrul nostru – vocabularul ne este primul și, poate, cel mai important aliat în exprimarea și, mai apoi, în decantarea emoțiilor.
Dar limba, prin natura ei, este menită să simplifice – în mod normal, ea traduce o întreagă paletă de trăiri interioare în câteva cuvinte, fără să țină tot timpul seama de nuanțe. (E drept că sarcina pe care noi i-am pus-o în spate este una colosală și, adeseori, se achită de ea respectabil – nu e nimic de interpretat într-un strigăt de ajutor, într-o interjecție care exprimă durerea sau în cuvântul “mamă”.)
Când vorbim despre emoții, însă, limba ne poate păcăli. Unele dintre etichetele pe care le împrumutăm trăirilor noastre, prin cuvinte, pot exprima ceva diferit față de ce simțim în realitate. Limba denumește în aceeași manieră frica de un lup flămând și frica de eșec, bucuria de a citi o carte bună și pe cea de a-ți ține copilul în brațe. Când uităm lumina aprinsă la baie o zi întreagă, nejustificat, spunem că am dovedit “prostie”, iar când ne prindem mai greu la glume ne exprimăm identic.
Un câmp lexical cât mai vast, pentru fiecare emoție, pentru interpretările noastre și pentru etichetele pe care le aplicăm ne oferă fluiditate – limba nu mai devine doar o ancoră în relație cu lumea, ci și o pânză de corabie. Iar când vorbim despre monologul nostru interior, limba este cu atât mai importantă – cuvintele pe care le folosim ne ghidează mintea în direcția lor.
Când spunem despre ceva că e “groaznic”, mintea noastră ne crede. Dacă ne spunem că suntem “slabi”, mintea ascultă. Reacționează. Dar înlocuiți “groaznic” cu “neplăcut” și registrul emoțional se schimbă, substituiți termenului de “slăbiciune” unul precum “sensibilitatea” sau “reactivitatea”, iar gândurile, râuri-râuri, vor urma cursul noilor albii pe care le-am săpat.
Terapia ne furnizează, în timp, un nou vocabular pentru emoțiile noastre. Ne eliberează de hainele strâmte ale unora dintre ele și ne învață să gândim dincolo de ceea ce putem exprima, de alb, gri și de negru, înspre “alb fildeș”, “alb vanilie”, “gri antracit”, “gri petrol” și atâtea altele pentru care încă n-am găsit nume.