Când suntem copii, părinții noștri sunt uriași – zei atotputernici, atoateștiutori, care ne ghidează, așa plăpânzi cum suntem, prin parcul de distracții al copilăriei noastre.
Ei sunt cei care, când ne speriem de “monștrii” din baloane, le înțeapă ca să vedem butaforia și, în loc să simțim teamă, să ne amuzăm; ei sunt tot aceia care, când ne lovim de colțul mesei, încep să certe mobila ca să ne simțim mai bine; ei ne luminează, cu bune și cu rele, calea prin parcul de distracții care ar trebui să fie copilăria noastră.
Uneori, însă, lucrurile nu merg așa cum ar trebui.
Uneori, părinții noștri sunt ei înșiși niște copii mai mari îmbrăcați cu haine de adulți – poate că nu au ajuns să capete suficientă încredere în ei sau poate că nu au fost niciodată pregătiți să ne primească în viața lor, chiar dacă și-au dorit să facă asta.
Uneori, părinții noștri sunt la fel de înspăimântați ca noi de un balon de săpun, se simt copleșiți când se îmbolnăvesc, suferă sau, pur și simplu, se împiedică de mobilier.
Uneori, nu au avut ei înșiși o copilărie care se semene cu un parc de distracții, așa că nu cunosc nicio cale, nici nu-și închipuie ce gust are vaza de zahăr culeasă cu limba de pe colțurile buzelor, nici felul în care inima urcă în gât când ești în tiribombe sau plăcerea de a trage la țintă în jucării de pluș.
Așa că, ne vedem nevoiți să creștem odată cu ei – să-i luăm de mână în fața toboganului și să-i asigurăm că nu e niciun pericol; să ne temem pentru ei când traversăm strada ținându-ne de mână sau să ne umplem de tristețe când îi vedem copleșiți.
Uneori, creștem pur și simplu prea repede, forțat, ca o fărâmă de aluat peste care ai turnat o cană cu praf de copt. Aluatul crește, pare pregătit de aruncat în cuptor, dar, de fapt, e aceeași gâlmă de cocă, numai că diluată artificial.
Ieșiți din parcul de distracții, intrăm în viață cu sentimentul că lumea este, totuși, un loc primejdios, iar noi nu suntem pregătiți să-i facem față. Pentru că părinții noștri s-au îndoit de ei, ne îndoim și noi – avem senzația că, tot timpul, împăratul a fost gol, gol și rușinat de goliciunea lui.
Odată ajuns la maturitate, un copil forțat să se maturizeze prea repede poate fi, de fapt, lipsit de resurse – nimeni nu l-a învățat cum să își folosească atuurile ca să navigheze prin viață, iar puterea și încrederea în sine a unui copil reprezintă, pentru adultul care a devenit, un soi de baghetă magică transformată dintr-o dată într-un bețigaș ordinar.
Temerile lui nu sunt doar ale lui, ci poartă cu el tristețea, deznădejdea și frica părinților pe care le-a absorbit ca un burete. Iar acum, misiunea lui este mai dificilă – misiunea lui constă în a-și “crește”, până la capăt, părinții.
Asta înseamnă că, în cele din urmă, va trebui să accepte acea hrană emoțională pe care a consumat-o în copilărie și să o metabolizeze conștient – dacă a devenit agresiv, să canalizeze agresivitatea știind de el; dacă este anxios, să accepte rolul protector, aproape matern al anxietății, fără să se lase sufocat.
Nu în ultimul rând, un copil maturizat prea repede și forțat să aibă grijă de părinții săi va fi tentat să îi învinovățească și, poate să se simtă la rândul lui vinovat din cauza asta.
Va avea nevoie să înțeleagă și, de asemenea, să accepte faptul că nu a avut parte nici el vreodată de parcul de distracții, că nu știe ce gust are vata de zahăr și că, poate, nu va cunoaște vreodată adrenalina tiribombei. Că e un aluat crescut prea repede, prea mult pentru cât putea suporta.
Pentru toate astea, dar și pentru multe alte etape din acest proces, terapia este esențială – un terapeut experimentat ne readuce în parcul de distracții.
Împreună cu el, intrăm în acea lume colorată, minunată, astăzi poate prăfuită, ne regăsim părinții și îi vedem așa cum sunt, așa cum au fost dintotdeauna – oameni obișnuiți, cu slăbiciuni și defecte, cu atuuri și calități, uneori copleșiți de adicții, alteori dezechilibrați emoțional sau, pur și simplu, îngroziți de responsabilitatea pe care au primit-o în viața lor.
Și îi înțelegem, întrucâtva, fiindcă și noi ne-am simțit așa, fiindcă, vorba lui Nichita Stănescu în poezia lui, “Sunt un om viu”, “nimic din ce e omenesc nu mi-e străin”.
Procesul terapeutic, de fapt, e chintesența a ceea ce tot Nichita, în aceeași poezie, ne îndrumă să vedem:
“E un spectacol de neuitat acela
de-a ști,
de a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce îți privești
o fotografie din copilărie!”.